Asociatia Agora
Primul Centru de Reminiscente din România

 

 

è Acasa

 

  è Publicatii

 

  è Centre

 

  è Proiecte

 

  è Instruire

 

  è Galerie

 

  è Povesti de viata

 

  è Parteneri

 

  è Contact

 

 

è Citeste...

 

Ce este reminiscenta?

Avantaje pentru beneficiari

Avantaje pentru personal

Sesiuni de remisiscente


è Afla...

 

Câte ceva despre cursuri

Cum te poti înscrie

Asociatia Agora - Primul centru de reminiscente din Romania


Povesti de Viata

Pagina 1 2 3 4 5 6  

 

Amintirile mele vin dintr-o lume dispărută: din primul război mondial.... Eram copil când tatăl meu a aplecat la război, mama rămânând singură cu 6 copii de crescut, eu, fiind mai „răsărit”, am hotărât să plec cu căruța cu caii, pe care armata le-a rechiziționat, de teama de a nu-i pierde și de a mă întoarce acasă cu ei. Am cunoscut frigul, oboseala, teama. Transportam alimente pentru front. După un timp am început să transportăm răniții în spatele frontului în spitale. Atunci am prins frica de moarte și teama ca tatăl meu nu se va mai întoarce și căutam înfrigurat fiecare rănit sau listă cu morți

Într-o zi am urcat în căruță un militar care mi s-a părut cunoscut și apropiindu-mă m-am îngrozit: era tatăl meu; am plâns ca un copil ce eram - aveam 13 ani, l-am dus la spital, speranțele erau slabe, l-am rugat pe comandant să renunțe la căruța și caii mei și să mă lase să mă întorc acasă. După multe rugăminți și lacrimi fierbinți s-a lăsat înduioșat și mi-a dat drumul. Am zburat până în satul meu și după ce i-am povestit totul mamei, am plecat la spital după tata. Ni l-au dat acasă și nu după mult timp l-am pierdut; suferințele mari prin care am trecut m-au marcat puternic și am cerut mamei să plec la oraș, să învăț și nu m-am mai întors în sat decât ca să-i mai văd și să-i ajut.
Am luptat pe front la timpul meu în cel de-al doilea război mondial și Dumnezeu m-a lăsat până astăzi – am 98 ani. Sunt singur cu fiica și ginerele, dar singurătate vieții este grea.
Nopțile mele sunt pline de imagini din viața care s-a scurs cu bune, cu rele și mă rog la Dumnezeu să-mi ușureze bătrânețea și zilele pe care nici soarele și nici ciripitul păsărilor nu le mai poate încălzi, chiar dacă mă ajută și mă îngrijesc copiii. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am avut, pentru tot ce mi-a dat.

N.A.

Am venit in centrul de zi pentru persoane varstnice al Pro Vita si mi- am amintit cu mare bucurie despre anii tineretii mele. Ca si aceste fete care se ocupa de noi si eu am fost asistent social. Mi-am facut munca cu daruire sperand ca la batrinete cineva sa se comporte cu mine asa cum si eu la randul meu m-am comportat cu cei care au avut nevoie de sprijinul meu ca profesionist. Munca in asistenta sociala era foarte grea in perioada in care eu mi-am desfasurat activitatea, dar parca este si mai grea acum. Imi aduc aminte ca atunci cand eu lucram eram prin antura profesiei obligata sa merg adesea la tara unde erau multe probleme mai ales pentru tinerii care doreau sa plece din sat dar parintii fie nu aveau posibilitati sa ii intretina la oras la scoala , fie nu acceptau ideea ca copii lor sa faca altceva decat facusera ei o viata intreaga. Era tare greu sa ii ajuti pe acesti copii . Unii dintre ei erau copii dotati care au si dovedit in timp ca investitia ce s- a facut in ei nu a fost in zadar. Sunt lucruri si fapte care pe mine ma bucura nespus de mult.
O alta problema a societatii de atunci erau batranii care nu aveau copii sau alte rude si pentru care nu existau nici camine asa cum exista astazi. Batranii , mai ales dupa instaurerea comunismului in tara nemaifiind apti de munca erau lasati undeva deoparte nu erau considerati ca fiind o problema a societatii . De multe ori am suferit ca oameni care o viata intreaga au muncit nu pot sa isi petreaca in liniste si avind conditii de trai decente ultimii ani din viata. Cel mai adesea ei erau internati in asazisele Azile de batrani rupti din mediul pe care il cunosteau si si-l creeasera, rupti de prietenii alaturi de care traisera atat momente de fericire cat si de tristete. Multi dintre acestia sufereau si dupa bunurile personale pe care cu truda si sacrificiu le adunasera pe parcursul vietii lor si de care erau nevoiti sa se instraineze.
Acestor oameni locul unde isi petreceau ultima parte a vietii li se parea un fel de prizonierat.Imi aduc aminte de un caz , o batranica tare draguta care a suferit profund atunci cand a trebuit sa se desparta de cainele sau . Am gasit o familie care a dorit sa ia cainele, am dus-o pe doamna sa vada locul unde va merge acesta , acea familie a asigurat-o ca vor iubi si ingriji animalul dar toate acestea nu au putut sa alunge tristetea despartirii. Au fost zile grele ,noi ne confruntam cu suferinta oamenilor si ne aflam in imposibilitatea de a le oferi si alta alternativa. Pot sa spun ca m-as fi bucurat enorm daca in acele vremuri cand eu lucram ca si asistent social as fi avut posibilitatea sa le pot oferi ingrijire acelor oameni la casele lor , printre lucrurile si fiintele dragi lor . Acum ajunsa la batranete ii inteleg cu mult mai bine pe acei oameni le inteleg durerea si ma pot considera fericita ca societatea actuala si- a schimbat mentalitatea in privinta varstnicilor care nu mai sunt priviti ca niste poveri si sunt ajutati sa-si duca greul anilor cu demnitate. 

D-na I.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

© 2006 Asociatia Agora

 Powered by DirServ  

 Acasa | Publicatii | Centre | Proiecte | Instruire | Galerie | Povesti de Viata | Parteneri | Contact